Despre detașarea emoțională și prezența în corp
Ce este detașarea emoțională? Este o formă de apărare a psihicului de emoțiile foarte dificile. Deși acest mecanism are un rol și o funcție evoluționistă, și sunt situații în care este utilă (spre exemplu, unui chirurg, în timpul unei operații pe cord), în multe cazuri ne oprește din a avea relații împlinitoare.
Dacă atunci când ne-am apropiat și am devenit vulnerabili față de ceilalți am simțit pedeapsă, ignorare sau critică, atunci am învățat să ne detașăm de aceste emoții, pentru a ne apăra. Dacă nu am învățat cum să trăim și să procesăm emoțiile dificile într-un mod sănătos, acestea pot fi atât de dureroase încât vom fugi de ele. Detașarea se simte ca o amorțeală, ca pasivitate față de propriile trăiri și față de disconfortul celuilalt. Adesea, când ne detașăm, ne folosim de rațiune și funcționalitate ca să ne justificăm atitudinea.
Un alt aspect problematic al acestui mecanism de apărare este că sistemul nostru emoțional nu este selectiv, nu poate ”închide” doar emoțiile negative, ci blochează întregul flux de trăiri. Așadar, atunci când ne detașăm prea mult de o experiență inconfortabilă, consecința este că nu vom mai putea simți cu adevărat nici emoțiile plăcute, precum bucuria, entuziasmul, dorința.
Emoțiile au o componentă somatică, a senzațiilor specifice pe care le simțim în corp. Când ceva ne dezgustă, asta vine la pachet cu o senzație de ”rău”, și cu o mimică specifică a feței. Dacă ne simțim în siguranță, iubiți, atunci ritmul corpului nostru se liniștește, mușchii se detensionează, iar noi ne putem simți relaxați. Atunci când ne detașăm emoțional, ”plecăm” și din corpul nostru. Deconectarea de corpul nostru înseamnă că suntem deconectați de noi înșine, de ceilalți, dar și de corpul nostru mai mare, planeta. A ne simți corpul e vital pentru reconectare.
Consecința deconectării de corp e că nu mai simțim empatie. Ne deconectăm prin traumă, prin viteza vieții moderne, prea multă muncă, prea puține experiențe și plăceri senzoriale, simțurile ne sunt amorțite, avem relații proaste, nu ne mai pasă de mediu și de ceilalți. Ne putem pierde umanitatea.
Așadar, care e alternativa? Cum putem trăi aceste emoții dificile? Este important să ne construim un spațiu de siguranță interior, în care putem experimenta cu compasiune orice emoție avem. Când corpul tău este activat într-o stare emoțională – frică, tristețe, durere, anxietate, furie – poți face un lucru simplu, dar puternic. Ia-ți mâna, așează-o pe inimă, închide ochii, respiră, numește ceea ce simți și onorează. Tristețea e aici. Pot să fiu cu ea? Iubirea e aici, pot să fiu? Unde simt senzațiile, în piept, în stomac, în gât? Ia-ți câteva minute și respiră adânc, până când emoția, ca orice experiență, se transformă, se dizolvă, trece. Rămânem raționali, pentru că nu dăm curs părerilor, judecăților, interpretărilor, dar nici nu fugim, ci rămânem conectați cu propriile trăiri și ale celui de lângă noi, iar în timp dobândim o mai bună auto-reglare și forță emoțională.
A ne atinge corpurile are un mare efect benefic de calmare. Obișnuiește-te să îți atingi corpul într-un mod iubitor și tandru. Corpul nostru iubește compasiunea. Te poți întreba, cu curiozitate: ”Ce am nevoie să știu? Cum îmi pot asculta inima?”
Câteodată suferim pentru că nu ne ascultăm în acel moment. Ne mișcăm prea repede, sau presupunem că am înțeles lucruri pe care nu le-am clarificat încă. De exemplu, când încă ne apărăm prin cinism, sau negativism, fără să conștientizăm încă ce simțim. Când se întâmplă asta, întoarce-te mereu cu compasiune și curiozitate la tine. Ce ai nevoie și nu știi, sau nu poți să exprimi?
Poți să asculți cu toată ființa ta persoana de lângă tine și să îi înțelegi nevoile? Așa simțim intimitatea, apartenența și siguranța.
