Limitele sănătoase ca fundament al unei relații

Când spunem limite într-o relație ne referim în primul rând la abilitatea de a ne înțelege propria nevoie și de a o comunica celuilalt cât mai simplu, clar și cu puține cuvinte. Totodată, într-o relație, un aspect important este acela de a-i spune celuilalt de ce este importantă pentru mine limita și ce așteptări am.
Ce sunt limitele?
Limitele pot fi privite însă și ca așteptări. Limitele sunt așteptările care au fost stabilite de către societate, comunitate și mediul profesional, familie și nu în ultimul rând de către noi înșine. Ne simțim în siguranță știind care sunt așteptările din partea celorlalți, deoarece ne ajută să ne adaptăm la realitate, să performăm, să atingem rezultatele dorite.
Așteptările sunt și propriile noastre orientări în privința modului în care vrem să ne trăim viața, în privința interacțiunii cu cei din jurul nostru. Așteptările au un impact puternic asupra noastră și sunt legate de cât de bine este clădită propria identitate. Ele ne pot motiva sau constrânge. Atunci când așteptările sunt sănătoase, rezonabile și logice, ne favorizează creșterea. Atunci când așteptările nu există, sunt prea mici sau prea mari prin contrast cu realitatea, ele ne pot face rău nouă sau celor din jurul nostru.
Modul în care percepem limitele în viața de adult și modul în care punem limite celorlalți este strict legat de modul în care le-am învățat și integrat în urma experiențelor din copilărie. Am detaliat în cele 5 minute pentru o minte sănătoasă consecințele modului în care au fost setate limitele. Poți viziona videoclipul aici.
O lipsă de granițe/limite, îi invită pe ceilalți să ghicească gândurile, sentimentele și nevoile noastre. Definirea limitelor este un proces de a stabili ce comportament vom accepta de la ceilalți și ce nu vom accepta. Granițele includ granițele fizice și limitele emoționale.
Granițele fizice includ corpul, spațiul personal și confidențialitatea. Încălcările includ o atingere prea apropiată, o atingere necorespunzătoare și chiar căutarea prin fișierele personale sau prin telefon.
Granițele emoționale implică separarea sentimentelor mele de sentimentele celuilalt. Deviațiile includ: asumarea responsabilității pentru sentimentele celuilalt, sacrificarea propriilor nevoi pentru a obține acceptarea celuilalt, blamarea celorlalți pentru problemele mele sau asumarea responsabilității în locul celuilalt.
Granițele puternice cresc stima de sine și favorizează crearea unei identități proprii, cu dreptul de a face propriile alegeri. Cu cât am granițe mai bine definite, respectiv cu cât îmi sunt mai clare așteptările de la mine și de la ceilalți și cu cât reușesc să fiu clar și specific în privința a ceea ce am nevoie de la ceilalți, cu atât scade nivelul de anxietate și depresie și crește satisfacția în relații.
Cum îmi dau seama că am o problemă de „limite”?
Pentru a identifica când am o problemă de granițe, e important să rămân în contact cu emoțiile mele. Semnalele cele mai puternice sunt legate de disconfort, resentimente, stres, anxietate, vinovăție și frică. Dacă nu pot lua propriile decizii, nu pot cere ceea ce am nevoie, nu pot spune „nu”, mă simt criticat, mă simt responsabil pentru sentimentele celorlalți și sunt adesea nervos, neliniștit. Incapacitatea de a stabili granițe provine și din frica de abandon sau pierdere a relației, teama de a fi judecat sau teama de a răni sentimentele altora.
Pe de altă parte, o problemă de granițe apare de obicei pe zonele unde nu sunt autonom. De exemplu atunci când îmi este dificil să iau decizii, să-mi dau seama care este responsabilitatea mea într-o situație și să îmi dau seama de echilibrul asupra reciprocității în relație. Așadar, pentru a-mi da seama care sunt granițele sănătoase pe care le am sau unde am nevoie să îmbunătățesc, să mă uit la autonomie, altfel apar distorsiuni la nivel de responsabilitate, posesivitate și identitate.
De ce simt frustrare în relații? Cred că dau prea mult sau că primesc prea puțin?
Deși știu ce am nevoie într-o relație, îmi este greu să cer. Îmi e greu să rămân pe termen lung la același loc de muncă sau în relații personale pentru că mereu mi se pare că ceilalți profită de mine sau că nu mă apreciază. Cei care pun responsabilitatea în exterior sunt cei care intră des în poziția de victimă din obișnuința de a aștepta pe cineva să îi vadă și să îi salveze. Prin contrast, cei care își asumă responsabilitatea pentru ce fac ceilalți, își iau rolul de salvator din același motiv, caută iubirea, acceptarea celuilalt și cred că dacă sunt mereu pe fază să îl ajute pe celălalt, sunt demni de iubire.
Practic, niciunul nu își satisface nevoile proprii și de aici lipsa de limite sănătoase. În mod ironic, niciunul nu reușește în fapt nici măcar să satisfacă nevoile celuilalt. De fapt, amândoi servesc doar pentru a perpetua nevoia și stima de sine scăzută care îi împiedică să își îndeplinească nevoile emoționale. Victima creează din ce în ce mai multe probleme de rezolvat iar salvatorul rezolvă și rezolvă, dar dragostea și aprecierea de care au avut întotdeauna nevoie nu sunt satisfăcute niciodată reciproc.
Această dinamică apare des în relații codependente. Victima creează probleme nu pentru că există probleme reale, ci pentru că ea crede că este singura modalitate prin care poate primi iubire, acceptare. Salvatorul nu salvează victima pentru că îi pasă cu adevărat de problemă, ci pentru că el crede că dacă rezolvă problema va primi iubire, se va simți iubit și acceptat. Iar acceptarea este una din nevoile noastre de bază. Dacă în copilărie nu am simțit acceptarea necondiționată, am fost nevoiți să recurgem la diverse metode pentru a o obține. Identitatea și stima de sine nu s-au clădit corespunzător și astfel se perpetuează prin incapacitatea de a stabili limite și așteptări sănătoase.
Dacă salvatorul își dorește cu adevărat să „salveze” victima, ar spune: „Uite, ce văd eu este că de multe ori îi învinuiești pe ceilalți pentru problemele tale. Ce ai avea nevoie să te poți ajuta singur?”. Asta ar fi „salvarea” victimei.
Victima, ca să oprească intervențiile salvatorului, ar spune: „Uite, aceasta este problema mea, nu trebuie să o rezolvi tu pentru mine.” Asta ar fi de fapt „vindecarea” salvatorului.
În concluzie: Avem nevoie de limite astfel încât să putem coexista și avem nevoie de limite pentru a ne simți în siguranță. Ne dezvoltăm armonios atunci când știm ce se așteaptă de la noi. Ne conformăm și acceptăm limita atunci când ea e echitabilă și corectă. Pentru ca aceasta să se întâmple, e necesar ca limita să ne fie explicată, iar noi să o înțelegem. Pentru a dezvolta auto-disciplina, e important să fi trecut prin experiențe în care am avut posibilitatea de a testa în siguranță limitele și în care am integrat atât cognitiv cât și emoțional consecințele atunci când limita de siguranță s-a soldat cu efecte asupra noastră sau asupra celorlalți.
Dacă limitele au fost stabilite cu empatie; dacă am primit așteptări ridicate dar am primit și sprijin, multă iubire și ghidaj asupra cum putem să le îndeplinim; dacă am acționat sub umbrela limitelor, dar am putut să și contribuim la negocierea unora dintre ele atunci când au fost setate, ne-a fost mult mai ușor să integrăm auto-disciplina, respectul și responsabilitatea asupra acțiunilor noastre.