„Nevoile mele nu sunt importante” – impactul subjugării în relații

Ați cunoscut persoane care îi pun pe ceilalți pe primul loc? Persoane care se dau peste cap să le facă pe plac celorlalți, dar când vine vorba să aibă grija de ei înșiși, de nevoile lor se simt vinovați? Acei oameni care vor să rezolve tot, să nu cumva să îi supere, deranjeze sau rănească pe cei din jur? Să nu cumva să simtă ceilalți disconfort sau durere, să nu le fie greu. Ce om altruist este cel care se lasă pe sine pentru ceilalți. Ai crede că este de apreciat o asemenea „calitate”. Este, oare, așa?

Ce se întâmplă atunci când ajungi să fii atent numai la ce are celălalt nevoie, cum se simte, ce își dorește? Ce se întâmplă când te abții, nu îți exprimi și tu nevoile, dorințele și emoțiile în relație, ca nu cumva să îl deranjezi pe celălalt? Când faci tot posibilul să nu cumva să vă certați? „Sigur nu a vrut să spună asta”, „hai să trec eu peste, nu are rost să ne certăm”, „are o pasă proastă, îi e mai greu în perioada asta”, „cred că exagerez eu, nu e așa mare lucru, de fapt”, „dacă îi zic acum, o să se supere”, „cu ce drept să îi zic?”, „dacă o/îl rănesc?”, „mai bine tac, că doar nu a luat nimic foc”, „suntem amândoi obosiți și n-o să iasă bine dacă pornesc discuția asta acum”.

Prietena cea mai bună întârzie mereu la întâlnirile pe care le stabiliți și uneori, poate de cele mai multe ori, asta te deranjează. „Și ce dacă am așteptat o oră în frig? Așa este ea, îi place să se aranjeze, uită de timp. Doar n-am murit că am așteptat puțin. Bine că a venit până la urmă”. Colegul spune că face el o anumită sarcină și deși îi tot amintești ajungi să o faci tu ca să nu rămână nefăcută. „Era și el ocupat cu atât de multe lucruri, doar nu a făcut intenționat, o fi uitat. Durează 15 minute să stau să fac eu asta, nu e mare scofală”. Cu toate că ați discutat de multe ori despre asta, soția ajunge mai târziu acasă pentru că are multă treabă la serviciu. „Hai că mă apuc eu să gătesc ceva și să fac puțină ordine până vine ca să avem mai mult timp de stat împreună. O să fie obosită săraca”. Fostul soț nu reușește să stea cu copilul nici săptămâna asta pentru că a apărut ceva neprevăzut la serviciu și trebuie să plece în delegație. „Of, bine, lasă că mă descurc eu, nu e chiar așa complicat. Ce program aiurea, să se tot schimbe așa. Săracul, abia are timp să se odihnească”.

Situația se repetă de nenumărate ori și, chiar dacă e frustrant, găsești tot mereu scuze și justificări. Atunci când ești ghidat de credința că nevoile tale nu sunt la fel de importante ca ale celor din jur, este ușor să găsești explicații pentru comportamentul celuilalt, să îi sari în ajutor și să accepți cu ușurință că a repetat ceea ce ați convenit deja că e neplăcut pentru tine. Chiar dacă este frustrant și uneori de-a dreptul enervant, parcă e ceva care te oprește să îi spui celuilalt „Până aici!”. Acest ceva este sentimentul de vinovăție care te însoțește de fiecare dată când vine vorba să îți exprimi și tu nevoile. Nodul din gât pe care îl simți atunci când vrei să spui ceva și te oprești. Presiunea din piept care parcă te sufocă. Ca și cum nu ai avea dreptul nici măcar să ai nevoi, de unde și până unde să mai și ceri ceva? Siguranță, încredere, stabilitate, respect față de tine și de timpul tău, ascultare, înțelegere atunci când spui ce ai pe suflet? Vinovăția câștigă din nou în fața furiei și taci.

Cu fiecare tăcere, cu fiecare moment în care nu clarifici, nu spui ce este important pentru tine, dar fierbi în sinea ta de furie, se mai produce câte o ruptură în relație. Cu fiecare astfel de moment, te îndepărtezi, de fapt, de tine și de celălalt. Practic, nu îi dai nici celuilalt șansa să te cunoască și, mai mult, uneori chiar îi menții niște comportamente care nu-l ajută nici pe el. Și, cu toate că îți dorești ca el/ea să te respecte, te va vedea și respecta din ce în ce mai puțin pentru că nu pare să existe niciun fel de consecință dacă nu  face așa cum ați convenit.