Mind Education

Când în relații trăim durere

Sursa foto: www.pexels.com

De ce cu unele persoane scoatem la iveală adevărați monștri despre  care nici măcar nu știam că trăiesc cu noi? Adormiți, bine ascunși, dar pregătiți să iasă și să ne doboare de câte ori au ocazia…

De ce simțim atracție față de unele persoane în prezența cărora ni se trezesc sentimente dureroase?

De ce nu ne putem îndepărta de ele, deși ne dorim să o facem cu toată ființa noastră?

De ce sentimentele pentru acele persoane sunt atât de puternice?

Și de ce reacțiile pe care le avem în fața lor  sunt atât de exagerate și lipsite de control, de cele mai multe ori?

Am să încerc să fiu mai explicită.

Îmi vine în minte situația unei femei venită la cabinet pentru că este prinsă într-o relație în care trăiește foarte multă suferință.

Cunoaște un bărbat. Lângă el, i se trezește un amalgam de sentimente puternice încă de la început.

Se simte atrasă de el. Nu doar fizic. Este un tip cu mult simț al umorului, educat, cu o atitudine ușor arogantă și în același timp de flirt. Este puțin băut și are un aer interesant. Îi atrag atenția ochii lui, părul și barba. Are ceva care îl face irezistibil, deși nu îl vede ca pe un potențial partener. Nu își dorește să cunoască pe nimeni. Cu toate acestea, încep să se vadă.

Îl place din ce în ce  mai mult de el, dar, în același timp, o anxietate puternică începe să nu îi dea pace. Nu reușește să înțeleagă ce se întâmplă cu ea, dar nivelul de anxietate crește atât de mult, încât începe să aibă atacuri de panică.

Simte nevoia să îl „cucerească”, să îi „câștige” dragostea, dar în același timp, ideea de implicare o face să vrea să fugă.

Pe de altă parte, orice semn pe care  îl interpretează ca pe o respingere din partea lui, face ca echilibrul din viața ei să dispară cu desăvârșire.

Când este în preajma lui, se simte bine, se simte fericită. Momentele împărtășite cu el sunt calde și de intimitate, deși puține. Reușește să se încarce la nivel emoțional cât să poată duce următoarea perioadă în care el „dispare”, devine indisponibil, absent…

Ambivalența  lui îi face rău, dar nu are capacitatea să rupă relația. Se simte respinsă, dar când  sunt împreună, îl simte atât de aproape…

Haos, frică, suferință!

Încearcă sa renunțe, apoi revine…o dată și încă o  dată… așa cum face orice dependent de drogul lui…

Cu  fiecare întoarcere simte că se afundă mai mult. Reacțiile ei devin exagerate. Certurile puternice, suferința de nesuportat.

Ce se întâmplă, de fapt, acolo?

Cum se poate explica acest comportament nociv? Pare că simpla  lui  prezență  o transformă.

Să fie dragoste? Deși această descriere nu pare a fi definiția iubirii în niciun dicționar…

L-ar putea iubi? Foarte  probabil. Dar mai întâi, fiecare dintre ei ar fi trebuit să descopere și să vindece ceea ce stă în spatele acestei dinamici create între ei.

Cum îl descrie ea?

Atrăgător.

Dulce, sensibil și apropiat  când sunt împreună, dar absent în restul timpului. Rostește des cuvântul „indisponibil”. Se simte respinsă constant, vorbește  despre luptă, despre speranță… pare mai degrabă un război, decât o poveste de dragoste.

Vorbește despre culoarea ochilor lui, despre părul și barba lui. Vorbește despre bunătate și blândețe, despre sticlirea din ochi pe care i-o dă  alcoolul.

 „Mereu este băut sau mahmur…EXACT CA TATA!”, termină ea spunând cu lacrimi în ochi.

Relația pe  care o avem în copilărie cu figurile noastre de  atașament, ne marchează viitoarele  relații, ne marchează felul în care vedem lucrurile și viața. Învățăm să funcționăm după un anumit model și chiar dacă modelul este unul nesănătos, îl asumăm ca fiind valid, pentru că este singurul pe  care îl cunoaștem. De aceea ne îndreptăm atenția către persoane care trezesc în noi acele senzații, deși dureroase, bine cunoscute. Și învățăm să răspundem într-un anumit mod, învățăm mecanisme de apărare, chiar de supraviețuire.

Problema este că acele mecanisme, la un moment dat, nu  mai sunt adaptative, ci din contră. Nu mai avem nevoie de ele, dar  continuăm să le folosim și ne afectează profund modul în care ne relaționăm cu noi și cu ceilalți.

Această  persoană a  crescut alături de un tată cu probleme de alcool.  O figură, deși prezentă fizic, mereu absentă la nivel  emoțional. Toată copilăria a luptat cum a știut mai bine pentru dragostea lui.

Cum niciodată nu primea dragostea după care tânjea, considera că ceva din ceea ce face nu este bine. Undeva greșea mereu. Așa că trebuia  să îndure și să continue să lupte.  Și poate, la un moment dat, tatăl ei ar fi „văzut-o”.

De  multe ori în viață dăm peste persoane care trezesc în noi senzații pe care le cunoaștem atât de bine. Fac să se activeze în noi „câmpul minat”, e ca și cum ni s-ar apăsa acele „butoane ale copilăriei”. Ce ne poate activa este comportamentul lor, atitudinea, aspectul fizic sau orice altă asemănare. Și retrăim, sau mai bine spus recreăm, alături de ele, relația care ne-a  făcut atât de mult rău în copilărie, în speranța că, de data aceasta, vom reuși să schimbăm ceva. Că puterea dragostei, sacrificiului și disponibilității noastre, îl vor face pe celălalt să ne iubească.

Când, de fapt, tot ce avem nevoie, este să conștientizăm că suntem adulți. Că nu este nevoie să retrăim situațiile din copilărie doar pentru că ne sunt familiare. Că acum avem puterea să alegem. Și că aceste scheme învățate în copilărie ca să putem face față unor situații, acum nu ne mai sunt de folos, nu avem nevoie să le menținem. Ne putem elibera de ele pentru a învăța un comportament nou  care să ne permită să fim noi înșine.

Indicii că persoana de lângă mine este un „activator” al schemelor mele:

Dacă te regăsești în acest articol, ar trebui să începi să îți pui niște semne de întrebare.

Poate descoperi, alături de un psihoterapeut, că ce credeai că este ghinion sau felul tău de-a fi, este, de fapt o combinație de scheme  bine învățate în copilărie.

… Poate că a venit momentul  să te descotorosești de ele și să înveți să fii fericit …