„Nevoile mele nu sunt importante” – când se așază ceața subjugării
Vorbeam în articolul trecut despre cei care se subjugă în relații, cei care nu sunt în contact cu nevoile lor și pun un preț mai mare pe nevoile celorlalți. În acest articol aș vrea să povestesc puțin despre cum învață unii oameni să nu își dea credit, să se simtă constrânși să se supună și să se deconecteze de ei pentru a rămâne conectați cu ceilalți. Aprobă tot sau majoritatea lucrurilor pe care și le doresc ceilalți, sunt atenți să facă pe plac, să îi ajute, să le justifice comportamentele care îi rănesc, de fapt. De ce? La o primă vedere sună ca și cum ei fac asta din altruism, „să le fie bine celorlalți că așa sunt și eu bine”.
În relații, pornesc din start de pe poziția celui care trebuie să accepte modul de a fi al celorlalți, ca și cum ceilalți ar fi autoritatea. Sunt atrași de oameni care par să dețină controlul, care știu bine ce și cum vor și spun clar și răspicat. Când intră în scenă subjugarea, oamenii își inhibă felul lor de a fi, din diverse temeri: să nu fie părăsiți, respinși, criticați pentru cum sunt ei. Ascultă cu atenție ce-i place celuilalt și pun în aplicare fără să mai conteze dacă le cere cineva sau nu. Să vină în întâmpinarea nevoilor celor din jur înainte ca ei să ceară. Sigur nu vor fi probleme și conflicte dacă ghicesc și le fac pe plac celorlalți înainte ca ei să ceară. Așa sigur îi vor aprecia, plăcea și nu îi vor părăsi niciodată. Ce surpriză, însă, când fix asta se întâmplă, pentru că celălalt nu mai vede în tine o persoană cu identitate de sine stătătoare, cu nevoi, dorințe și plăceri și nici nu își mai pune problema cum mai vezi și tu lucrurile. Învață că primește oricum, că i se cuvine și nici nu trebuie să ceară ca să primească.
Ca o ceață care se așază între tine și nevoile tale, felul tău de a fi, identitatea ta, așa este subjugarea. În momentul în care apare ceața, în mod automat renunți, nu te mai vezi pe tine, nu mai contezi. Încet-încet te convingi că exagerezi, că sigur celălalt știe mai bine, chiar și pentru tine. Dacă ai învățat că pentru a fi bine în relație nu ai dreptul să te arăți, să te exprimi, îți este mai la îndemână să îl lași pe celălalt să controleze. Nici măcar nu ți se cere să renunți, dar faci tu asta din oficiu, deoarece ai impresia că partenerul/șeful/colegul/prietenul ți-a zis subtil că nu e bine ca tine. De ce să ajungi într-o situație neplăcută, să te cerți, să fii criticat, să se supere sau să se înfurie celălalt? Mai bine previi orice neplăcere, mai bine lași de la tine. Din nou și din nou, pe nesimțite aproape, până ajungi să te întrebi cum ai ajuns să nu mai faci mai nimic din ce-ți plăcea.
Toată această renunțare la tine nu vine cu plăcere, nu este ca și cum îți este drag că nu ai spus ce aveai de spus. Simți apăsarea renunțării de fiecare dată, însă lași convingerile vechi să te ducă de nas, să te convingă că furia, frustrarea, iritarea pe care le simți sunt „doar în capul tău” sau să nu le exprimi pentru că nici măcar nu ai habar cum se face asta. Nu-ți mai asculți instinctul, nevoile, corpul, nu mai contezi tu pentru tine, dar speri cumva ca celălalt să vadă la un moment dat, că doar el vede și știe tot. Parcă ești prins într-un vârtej mocnit pe care nu-l poți opri, dar nici nu te lasă să faci altceva. Să spui, să ceri, să nu accepți ce nu e congruent cu tine. Și ajungi să te simți ca într-o cușcă, constrâns în propria ta viață și să nu mai știi încotro s-o iei ca să te regăsești. Copleșitor, nu-i așa?
Ce anume îi face pe oameni să ajungă în punctul în care renunță la ei atât de mult până când nu se mai recunosc? Ce fel de experiențe au avut persoanele care văd realitatea prin acest filtru de subjugare? Cum au interpretat ei aceste experiențe și de ce așa și nu altfel? Cum au contribuit și contribuie ei la menținerea propriei subjugări? Și, mai ales, ce este de făcut ca să iasă din acest cerc vicios și să recapete un control sănătos asupra lor? Mai multe despre asta într-un articol viitor.