De ce faptul că îi acuzi pe ceilalți de narcisism ar trebui să-ți dea de gândit
După cum am menționat și în alte postări, narcisismul este un subiect extrem de discutat în prezent, probabil pentru că devine din ce în ce în ce mai relevant. Dar odată cu apariția atâtor articole care definesc narcisismul la nivel general, putem ajunge în extrema în care să-i suspectăm pe majoritatea celor din jur de narcisism, ba chiar să îi “diagnosticăm” rapid cu tulburarea de personalitate, fără să avem o bază solidă de cunoștințe. De asemenea, putem să interpretăm unele comportamente sănătoase, precum încrederea de sine sau impunerea limitelor stricte ca fiind trăsături narcisice. Dacă te regăsești frecvent în situația în care îi bănuiești și acuzi pe cei din jur de narcisism, îți sugerez să iei o pauză din a mai fi atent la ei și să faci puțină introspecție – să te întrebi de ce faci aceste acuzații și ce anume te deranjează la comportamentele pe care le vezi. Făcând research, am hotărât să fac o scurtă listă a posibilelor motive pentru care unii oameni îi acuză pe ceilalți atât de des:
1. Au crescut cu noțiunea că sunt o “persoană unică, neînțeleasă”
Există cazuri în care, atunci când un copil (iar mai târziu, adolescent) se diferențiază de ceilalți din grup (fie prin faptul că are alte interese mai puțin comune, că nu are abilitățile de socializare la fel de dezvoltate sau un alt nivel de inteligență) să adopte gândirea conform căreia el este special, dar neînțeles (și probabil și superior). Aceste credințe pot fi încurajate de adulții din jur, care într-un mod sau altul pun accent pe faptul că el este diferit de ceilalți și nu îl susțin în a-și găsi prieteni alături de care să se simtă inclus, nu-l încurajează în a depune efort să-i cunoască pe ceilalți. În viața adultă, persoanele care au menținut credința că sunt speciale și nu pot să se integreze în grupuri, tind să se simtă amenințați atunci când cei din jur își impun limitele sau când își doresc să fie ascultați și respectați, prin urmare acuzându-i de narcisism. După cum era de așteptat din descriere, aici putem vorbi despre schema de izolare socială.
2. Au un complex de superioritate pe care îl țin bine “ascuns”
Cred că mulți dintre noi au deja stereotipul narcisistului perfect conturat în minte – o persoană foarte vocală, extravertită, care nu ratează nici o ocazie să fie în centrul atenției și să vorbească despre sine. Când vorbim despre tulburarea de personalitate, aceste comportamente sunt nu doar evidente, ci duse la extrem. Desigur, nevoia de atenție și validare din partea persoanelor importante pentru noi este, într-o anumită măsură, perfect normală. Cu toții ne dorim să fim apreciați și acceptați. Dacă atunci când observi că persoanele din jurul tău își arată aceste vulnerabilități și își exprimă nevoile într-un mod sănătos ai gânduri de genul “EU nu m-aș lăsa niciodată atât de prejos”, “EU nu am nevoie de atenția celorlalți”, “Sigur sunt narcisiști, EU sunt altfel”, atunci e momentul să îți examinezi aceste convingeri. Faptul că te pui deasupra celorlalți din simplul fapt că nu îți exprimi nevoia de acceptare poate fi o trăsătură narcisică.
3. Lipsa de încredere în propria persoană
La polul opus persoanelor care au complexul de superioritate îi avem pe cei care nu au suficientă încredere în sine și au accente pe schema de deficiență. Aceste persoane, având convingerea că sunt răi, nedoriți și lipsiți de valoare, pot fi hipersensibili la criticism și pot ajunge adeseori să îi blameze pe ceilalți pentru a se putea apăra. Prin urmare, când observă comportamente sănătoase la cei în jur (atunci când impun respect sau când sunt conștienți de propria valoare și de calități) îi cataloghează ca fiind narcisiști, tocmai deoarece ei se tem să adopte aceste comportamente, fiind atât de obișnuiți în a se considera fără valoare.
În concluzie, înainte de a sări la concluzii și să-i blamăm pe ceilalți de narcisism (după ce am citit un articol pe internet) ar trebui, mai întâi, să ne examinăm propriile gânduri și comportamente. Într-o societate care încurajează plasarea vinei pe celălalt, ar fi recomandat să ne focusăm, în schimb, atenția pe propria noastră evoluție și să nu aruncăm cu diagnostice atunci când nu avem pregătirea necesară să o facem.
