De ce trec anii, devine tot mai greu să iubesc?

Bunica mea mă privește cu dragoste și cu o urmă de îngrijorare și, fără să stea pe gânduri,  îmi spune: „Ar trebui să îți găsești și tu pe cineva, să te măriți, să faci un copil… Că ai și tu o vârstă!”

Și am senzația că nu sunt singura femeie singură de 35 de ani care aude aceste vorbe, măcar din când în când.

Da, am 35 de ani și sunt necăsătorită. Nici măcar nu am o relație. Am terminat una acum ceva vreme și am avut nevoie de un timp ca să mă pot reconecta cu mine.

Am plâns, am analizat, am fost tristă, am fost fericită, m-am simțit liberă, am făcut schimbări, am învățat din greșeli…

Am învățat să mă cunosc, mi-am descoperit, puțin câte puțin, identitatea pierdută, poate prea fuzionată cu cea a relației trecute.

Și am ieșit, am cunoscut oameni noi, am descoperit ce înseamnă Tinder și am avut întâlniri cu singurul obiectiv de  a ieși la întâlnire și nu de a-mi cunoaște jumătatea, pentru că nu eram pregătită.

Și acum, stau în micuțul meu apartament și îmi dau seama că încep să îmi doresc să iubesc din nou și să fiu iubită.

Toți avem nevoie de dragoste și visăm la relația perfectă. Dar, deși îmi pare rău să spun asta, relația perfectă nu există.

Din păcate, învățăm de mici ideea de prințesă care își așteaptă prințul pe  cal alb. Și această idee, mai ales în zilele noastre, este extrem de greșită și periculoasă. Și mai ales când nu mai suntem chiar atât de tineri, pentru că simțim că nu mai avem timp de pierdut.

Și pentru că avem, cred, prea multe opțiuni. Este mult prea ușor să renunțăm. La cea mai mică dezamăgire, apare gândul: „Uff, nu este el, nu are rost să pierd timpul. Sufletul meu pereche încă este undeva și  mă caută. Voi ști când îl voi găsi.”

Și intrăm din nou pe Tinder, și începem noi conversații, sperând ca, între acele persoane, să se afle cea cu care vom începe cea mai bună relație a noastră de până acum.

Și se mai întâmplă și să cunoaștem o persoană cu care chiar să ne placem. Și începem să ne vedem și lucrurile par să  meargă minunat. Și începem să simțim niște sentimente noi, poate de mult  uitate….și în loc să ne bucurăm de ele…ne speriem. Și ce frică! „Dacă nu este reciproc? Dacă îmi dau voie să mă implic și voi suferi? Dacă, de fapt, nu este el și mă opresc la persoana greșită? Dacă îmi voi pierde comoditatea de a face ce vreau, când vreau? ”

Și uite așa, fără să știu în ce moment al incipientei relații, încep să nu mă mai bucur, pentru că frica îmi spune să fiu atentă la detalii. Îmi spune că ar trebui să fie într-un anumit fel. Și că dacă nu este cum eu aștept să fie…este pentru că el nu simte la fel.

Și încep să mă retrag, încep să fiu suspicioasă, să reproșez…și el la fel. Pentru că, trăim aceleași timpuri și fricile și gândurile mele, sunt și ale lui…și el a învățat să îi fie frică, și el a învățat că are multe opțiuni. Și comportamentul meu îl face și pe el să se gândească. Și devenim, peste noapte, doi oameni suspicioși și speriați, care, până la urmă, ajung la concluzia că încă nu și-au găsit jumătatea și că ar trebui să își continue căutarea. Sau…să stea singuri! Că doar sunt persoane independente și puternice. Ce nevoie au ele de dureri de cap?

Și uite așa, ușor, ușor, ne închidem în noi, acceptăm singurătatea ca pe cea mai comodă și mai sigură opțiune. Și lăsăm să treacă anii, visând la un prinț pe cal alb care nu mai apare.

Și atunci, unde greșim?

• Nu există o jumătate a noastră pe undeva așteptându-ne. Ne naștem întregi.

Ce avem nevoie, de fapt, este de o persoană cu care să mergem pe același drum. Și asta înseamnă o persoană cu care avem chimie, cu care avem valori comune, asemănări în gândire și un nivel de dezvoltare emoțională asemănător. Sentimentul nostru de plenitudine nu trebuie să depindă niciodată de altul decât de noi înșine.

• Relațiile nu merg de la sine.

Orice relație  trebuie lucrată și menținută. Este nevoie de timp, de cunoaștere, de comunicare, de respect, de încredere și, mai ales, de disponibilitatea de a investi în acea relație.

• Nevoile mele nu mi le poate satisface celălalt.

Nu sunt responsabilitatea celuilalt, ci doar a mea.

De aceea, avem nevoie să ne cunoaștem pe noi înșine. Să fim conștienți de nevoile, fricile, punctele slabe și ce anume ni le activează. Avem nevoie să ne întoarcem mereu privirea către noi și să înțelegem sentimentele și gândurile  noastre pentru a-l putea face și pe celălalt să ne înțeleagă.

• Într-o relație avem nevoie de autonomie.

Asta înseamnă că este greșit să fuzionăm total cu partenerul, avem nevoie de propriul nostru spațiu, de prieteni, de activități separate. Avem nevoie de socializare, de persoane apropiate cu care să împărtășim bucurii și tristeți. Nu putem și nu trebuie să ne pierdem identitatea până la punctul în care toată bunăstarea noastră emoțională să depindă de celălalt.

• Avem nevoie de siguranță.

Adică să ne putem exprima liber nevoile, fără a ne simți judecați. Și nu pentru ca celălalt să ni le îndeplinească, ci pentru ca să ne poată înțelege și sprijini. Avem nevoie să putem fi noi înșine, să ne simțim iubiți și acceptați pentru ceea ce suntem.

• Avem nevoie de o viață sexuală activă și sănătoasă alături de partener.

Dorința trebuie menținută și este esențială pentru intimitatea cuplului. Micile detalii zilnice ne fac să ne simțim iubiți și doriți. Inclusiv pasiunea trebuie întreținută. Nu vine de la sine, mai ales cu trecerea timpului. De aceea avem nevoie să menținem momentele de intimitate.

• Avem nevoie să învățăm să nu fugim de conflicte.

Ele ne ajută să ne cunoaștem, să ne înțelegem și să creștem împreună. Conflictele înfruntate și depășite într-un mod sănătos sunt pași către o mai bună relație, bazată pe încredere și siguranță.

Doar în acest fel, vom ajunge să avem o relație sănătoasă și vom descoperi că nu este nevoie să căutăm prinți pe cai albi sau prințese în turn. Că, de fapt, persoana cu care putem fi fericiți se află mult mai aproape de noi decât ne-am imaginat. Nu trebuie decât să îi dăm o șansă și ceva timp, înainte să fugim speriați de ideea că  implicare poate însemna prea multă suferință… eu am decis să o fac. Am decis să îmi accept frica și am descoperit că trece și că ce rămâne în urma ei este o senzație de încredere, de liniște și fericire, care nu depind de celălalt. Poate că el se va speria și va fugi, dar este parte din viață.

Măcar eu știu că am ales să lupt pentru dragoste, pentru că este ceea ce îmi doresc.

Acum, de câte ori te plângi că ești singură la cei 35 de ani ai tăi, întreabă-te: oare chiar îți dorești o relație? Oare chiar faci  ceva pentru a o avea? Sau pur și simplu este mai ușor și mai sigur să stai în  micuțul tău apartament și să visezi la cum ar putea să fie, spunându-ți că tu nu ai avut noroc în dragoste?